Wednesday, August 15, 2018

SUB PRESIUNE

Blocuri de piatră, praf, un soare arzător și o înăbușeală înfiorătoare. Un mușuroi de oameni, lovituri de daltă și ciocan. O schelă mare de lemn și ziduri din blocuri de piatră albă. Nu știu cum

Andreea-Apetrei

Blocuri de piatră, praf, un soare arzător și o înăbușeală înfiorătoare. Un mușuroi de oameni, lovituri de daltă și ciocan. O schelă mare de lemn și ziduri din blocuri de piatră albă. Nu știu cum am ajuns să fiu aici, dar tot ce mă înconjoară mă amețește. Încerc să înaintez prin perdeaua de praf de piatră, dar oameni îmi taie calea, mă opresc din drum, îmi spun că nu trebuie să trec mai departe. Oamenii sunt obosiți, stresați, nemâncați și descurajați. În fierbințeala soarelui de după-amiază din Curtea de Argeș se ridică încet, dar sigur, mănăstirea lui Manole.

Dincolo de haosul din jurul meu, de strigătele nervoase ale unor meșteri, de vaietele unor muncitori înfometați, aud un șuierat cristalin, ca o pală de vânt ce aduce cu ea răcoare. Îmi mângâie chipul și dispare, iar când privesc spre locul din care a venit, văd biserica. E ca o chemare căreia simt nevoia să-i răspund. Pășesc cu grabă în acea direcție, printre oameni, gândindu-mă cât îmi doresc să intru. O privesc și mi se pare minunată, perfectă. Zidurile-i strălucesc sub lumina caldă a soarelui. Mă cheamă și vreau să intru, să descopăr aceeași frumusețe și în interior, o clădire demnă de închinat unei forțe mai puternice ca mine. Merg, merg mai repede.

Primul sacrificiu. Timpul

Mă opresc abia când, de undeva din mușuroiul înnebunit de oameni, iese un bătrân de vreo 65 de ani care, orbit de soare și praf, mă zărește abia după ce mi-a tăiat calea. Mă privește trecător, apoi își continuă drumul zicând neîncetat: «Nu am timp, nu am. Am atâtea de făcut. Dacă nu terminăm…?» Privesc blocurile de piatră la care lucrează, cu muchiile perfecte, netezimea fețelor, imaculatul alb al pietrei. În spatele perfecțiunii acesteia, erau ore și zile în șir de muncă și de răbdare, mult timp dedicat iubirii lui, arta.

Îi urmez pașii până la atelierul improvizat în aer liber și îl întreb cu interes cum îi merg lucrurile. Dar nicio șansă să discut cu el, tot ce face gravitează în jurul pietrei. Nu mă aude, aude doar piatra și ce trebuie să scoată din ea. Îi vorbește. Undeva în adâncul pietrei, el vede ce urmează să fie. Și nu vede nimic altceva. Mâna atinge cu drag blocul de piatră, îl mângâie.

Probabil că ea e rece, înghețată. Dar e bine, îi dăruiește el viață.

Mi-a spus să merg mai departe, să nu-l mai țin din treabă, că-i mănânc din timp. Așa că încerc să mă îndepărtez. Îl mai urmăresc cu privirea o vreme. Chiar și așa, mă simt de parcă l-aș cunoaște. Bătrânul muncește de dimineața până seara târziu, în fiecare zi. Are o nevastă acasă, care îl așteaptă mereu cu masa pusă, după ce termină toate treburile casei. El n-o ajută deloc, dar ea îl înțelege. Aici e inima lui de fapt.

Când era tânăr, copiii nu îl vedeau niciodată, atât de mult muncea. În unele nopți nu se întorcea acasă, dar nu își făcea nimeni griji. Era bine, era fericit. Era cu iubirea lui.

Al doilea sacrificiu. Libertatea

Apropiindu-mă mai mult de clădire, trec prin perdeaua de praf, printre oamenii grăbiți, cu unelte în mână, ce strigă unul după altul. Se bat prietenește pe spate și-și vorbesc. Mă aud strigată, unii mă salută curioși. De ce sunt aici? Ce vreau? Dar nu vreau să mă opresc pentru ei. Biserica mă cheamă.

Mă întâlnesc însă, deodată, cu un bărbat în floarea vârstei. Lucrează la detaliile cornișei acum, sculptează în piatră și din când în când, făcând un pas sau doi înapoi, își privește din diferite locuri munca; și-o admiră.

Îl întreb cum de muncește cu atât spor zâmbind larg, iar el fără să își ridice mâinile de pe daltă, începe să îmi explice cum munca este viața lui. Iubește ceea ce face și-și găsește împlinirea în sculptură. A făcut asta dintotdeauna. I se pare că nu l-ar fi înțeles nimeni, și că ar fi pierdut timp prețios îngrijorându-se și pentru alții, când deja avea atâta grijă de munca lui. Nu are familie, și nici nu își dorește; îi ajunge meșteșugul.

Cum poate dărui și altora, când tot ce are dăruiește pietrei?

Îndepărtându-mă, îmi continui drumul spre viitoarea mănăstire. O privesc din când în când și mă întreb: «Merită oare? Este ea atât de prețioasă?»

Al treilea sacrificiu. Viața

Mă întâlnesc apoi cu un alt meșter, puțin obosit, dar care simte nevoia să vorbească, să împărtășească cu alții ceea ce știe.

Îmi povestește cu groază cum, într-o dimineață devreme, s-a dus să verifice dacă iarăși s-au surpat zidurile, numai ca, pe lângă piatra dărâmată de jur-împrejurul bisericii, să-l găsească pe prietenul lui trântit la pământ. «Urla, iar lacrimi i se prelingeau pe chip» îmi spune el cu glasul tremurând. «Aduna bucățile de piatră lipsă și încerca să le așeze înapoi la locul lor, în colțurile sparte. Era plin de praf, îmbrăcat doar într-o cămașă de bumbac care odată fusese albă, dar atunci era pătată de transpirație și pământ. Părea că abia se trezise și el.»

Meșterul face o pauză lungă, mă privește pe fugă și apoi continuă, privind în pământ. Îmi povestește de prietenul său care nu înțelegea cu ce greșea, făcea lucrurile așa cum fusese învățat în trecut de tatăl său, care învățase la rându-i de la tatăl lui și tot așa. Urmase regulile, încercase și pe machete, totul părea în regulă. Așa că de ce se tot surpau zidurile? Cu ce greșea el? De ce i se întâmpla tocmai lui să nu aibă dreptate? De ce muncise și învățase atât timp, ca într-un final să dea greș? Era munca lui, viața lui. Și totul se dărâma sub privirea lui. Nu putea suporta gândul, îl distrugea încet.

Într-un final s-a liniștit, meșterul a reușit să îl facă să-și vină în fire. L-a dus la loc umbros, l-a sprijinit de un pom și i-a șters fața murdară cu propria-i batistă. Întorcându-se la biserică să-i aștepte pe ceilalți, l-a lăsat aproape liniștit. Avea ochii goi și pungi negre sub ei, respira sacadat, de parcă ar fi inspirat praf de piatră, iar corpul îi tremura. Tânărul i-a spus «E suficient, gata».

A doua zi l-au găsit în același loc, tot trântit la pământ. Dar fața-i era brăzdată de sânge, iar trupul îi era învelit în blocuri de piatră. Se culcase la baza zidului și și-a lăsat propria-i muncă să-l îngroape.

Meșterul oftează cu greutate imediat ce termină de povestit, îmi mai aruncă o privire, iar apoi se îndepărtează, scuzându-se că pauza a fost deja prea lungă și că are treburi. Eu am rămas împietrită în cuvintele lui, în moartea prematură a unui băiat înnebunit de durere că munca lui nu supraviețuia. Murea zi de zi în fața lui. Și cred că în același timp se stingea și el. Probabil că tânărul murise cu mult timp înainte să-i fie trupul zdrobit de pietre.

Îl privesc pe meșter îndepărtându-se. Piatra îl așteaptă de ceva vreme.

Când mă întorc, privesc din nou spre biserică. Mă așteptam să văd zidurile căzute, un trup zbătându-se lângă, poate cerând ajutor. Sau poate tăcut, așteptând ca totul să se termine. Dar orice urmă a unui astfel de accident erau de mult șterse. Acum, pereții sunt întregi, dantelăriile cornișei umbrite de șarpantă. Ferestrele și-au găsit locul.

Mă simt în continuare atrasă de biserică. Învăluită de același șuierat discret, mă cheamă. Vreau să o cunosc, să o înțeleg.

Mă îndrept spre ea în grabă. Mi-e teamă să nu mai întâlnesc pe cineva. Oare ce povești au să-mi împărtășească? Gândindu-mă la ceea ce știam, realizez că aș fi preferat să nu știu. Vreau să privesc miracolul ce se produce sub ochii mei, fără să-mi imaginez câți oameni s-au pierdut ca ea să fie.

Ultimul sacrificiu. Familia

Mă opresc un moment. Parcă nu mai aud nimic. Dar privind în jur văd oameni agitați, văd muncitorii pe schele, și văd ciocanele lovindu-se de piatră. Ce se întâmplă? De ce nu mai aud nimic?

Apoi de nicăieri o aud. Parcă îmi respiră în ceafă, simt căldura pe gât, mă gâdilă. Mă întorc și nu văd pe nimeni aproape. Urmăresc cu privirea pe oricine m-ar fi putut speria. Nimic.

Înainte se oprise, dar acum o aud iar. Vine dinspre mănăstire. Expiră cu greutate, pare că se sufocă. Nu mai este aer, dar încearcă.

Inspiră scurt, lacom, și expiră. Aud o bătaie de inimă accelerată. E speriată. Se sufocă! Alerg înspăimântată spre locul în care mi se părea că o aud. Trag de oameni, îi rog să mă ajute. «Cineva se sufocă», le spun. Dar ei mă privesc indiferenți. Mă îmbrâncesc, mă împiedic, dar vreau să ajung la timp. Ridic privirea spre biserică și mă orbește. Lumina soarelui se reflectă în piatră. Plec privirea și când privesc din nou, un bătrân stă în calea mea.

Mă opresc. Mi se pare că îl cunosc dintotdeauna.

E Manole. Sigur e Manole. Fața-i e asudată și arsă de soare. Ochii îi sunt adânciți în orbite și par goi. Muncește de zor, sparge piatra, iar uneori spune altora ce și cum să facă. Cumva pare că el conduce șantierul, că toți se bazează pe cuvântul lui. Când se apropie de el, ceilalți meșteri lasă privirea în jos, cu respect.

Trebuie să fie un om cum rar întâlnești.

Îl întrerup și îl laud pentru munca sa, pentru cât de bine merge șantierul și pentru starea în care se află mănăstirea. Mă privește înapoi trist, dă din cap aprobator, apoi șoptește «Am făcut ceea ce trebuia să fac». Cred că a fost mai degrabă un gând rostit decât un răspuns dat mie. Acum îl privesc plecând cu umerii lăsați și cu capul aplecat. Iar în apropiere, parcă aud încă o dată acea respirație sacadată, acei plămâni sufocați și acea inima înnebunită. Undeva lângă mine cineva moare.

După sacrificii. Moarte

Pășesc pe pardoseala din piatră, pe moment mi se pare că sunt doar eu, că doar pașii mei se aud și că interiorul e supus unei liniști mormântale. Nu simt soarele, vântul. Oamenii nu se mai aud. Toată biserica e învăluită în lumina caldă ce intră prin golurile de fereastră. Calm și pace.

Închid ochii și respir încet, iar când îi redeschid și privesc în jur, imaginea idilică pe care o văzusem adineauri dispare; ridic ochii spre cer și văd albastrul infinit; acoperișul nu mai este. Zidurile sunt pătate de sânge, văd schelete de oameni în jur, sprijinite de ziduri, întinse pe pardoseala crăpată, murdară de noroi. Ferestrele sunt sparte, cioburi de sticlă se odihnesc pe podea. De afară, se aud ciocanele bătând, oameni țipând, plângând, o învălmășeală neîndurătoare. Aerul e fierbinte și-mi simt gâtul uscat, crăpat, plin de praf și fierbințeală. Abia mai pot ține ochii deschiși în tot praful și lumina soarelui.

Iar din când în când, mai aud încă un zid căzând.

Trece timpul pe lângă mine.

Aud pași, oameni pășind în biserică. Mă întorc repede, vreau să le spun să nu privească, să plece, că doare prea tare, că totul e prea crud, prea dureros, prea de neiertat. Dar le privesc chipurile și ei zâmbesc, iar din gura cuiva aud: «Ce biserică frumoasă!»

Review overview