Monday, October 22, 2018

EMBRIONUL DINTRE REAL ŞI ONIRIC

A existat un loc, puternic legat de existenţa mea, în care realitatea pe care o trăiam zi de zi reflecta coeziunea dintre real şi imaginar, expunând în mod halucinant propriile mele temeri; un loc în

A existat un loc, puternic legat de existenţa mea, în care realitatea pe care o trăiam zi de zi reflecta coeziunea dintre real şi imaginar, expunând în mod halucinant propriile mele temeri; un loc în care banalul devenea de fapt sămânţa unei stări tensionate, prin amalgamarea stranie de obiecte, mirosuri şi forme, definind existenţa unui suflu ascuns. Nu pot, după tot ce am trăit în acel loc, să nu îmi pun întrebări asupra realităţii pe care o percepem şi a rolului imaginarului în conturarea acesteia.

Îmi amintesc acel loc, casa bunicilor, atât de şubredă şi întunecoasă încât orice bătaie de vânt făcea ca pereţii să vibreze sub un şuierat straniu. Locuinţa de munte se lăsa învăluită în numeroasele sale încăperi de senzaţii stranii, date de obiecte vechi, mult prea prăfuite, de sunetul nesigur al podelei roase de lemn şi de aerul rece în care plutea o vibraţie întunecată. Uşa bucătăriei de vară de la parter, unde era şi o dormeză, era mereu deschisă, lăsând mirosul trandafirilor roşii să se amestece cel al mâncării. O senzaţie de somnolenţă aparte simţeai cum te izbeşte, ca apoi să cazi într-un somn abisal, fără vise.

Suflul întunecat al casei se resimţea odată ce urcai cele 3 trepte înspre zona intimă care găzduia un dormitor imens, legat de o bucătărie, iar după alte câteva trepte, 3 dormitoare înşirate de-a lungul unui hol.

Noaptea se lăsa greoi de fiecare dată, trezind temerile adânc înrădăcinate în fiinţa fiecăruia, inclusiv a mea.

Drumul spre closet părea că se pierde în adâncimea întunericului. Ferestrele holului erau mereu acoperite de o perdea greoaie, verde-închis, care obtura orice lumină din exterior. La cele două capete ale holului, umbra se afunda într-un abis din care putea oricând ţâşni cea mai mare temere a mea: Lupul.

Fiecare încăpere a casei contribuia la conturarea coşmarurilor mele, ele devenind atât de bine definite, încât puteam denumi fiecare spaţiu după sentimentul pe care mi-l producea.

Bucătăria de vară era mereu locul în care ne strângeam cu toţii, râdeam şi jucam jocuri. Era îmbătător felul în care timpul părea că nu mai trece, sub sunetul liniştitor al greierilor din curte. Totul parcă, prin armonia sa, prevestea teroarea nopţii.

Îmi dau seama că sentimentul pe care îl trăiam în acea casă, e asemănător cu cel pe care tabloul lui Magritte, Naşterea unui Idol, mi-l transmite. Echilibrul şi domesticul par puternic ancorate într-o mare tumultoasă pe fundalul nopţii, însă mereu puse sub pericolul iminent al destrămării. Motivul oglindei care reflectă violenţa valurilor, subliniază ideea unei prezenţe întunecate, lăuntrică spaţiului protejat.

Într-un dormitor, încălzit de sobă în timp ce gerul de munte învăluia natura ca o gheară, stăteam culcată în patul rece, uitându-mă obsesiv la un tablou. Era o replică a Cinei celei de Taină, agăţată pe perete, pe care o fixam cu ochii sub lumina difuză a unui bec îndepărtat, până când pereţii încăperii din tablou se transformau într-un cer roşu, pe care nişte nori albi erau purtaţi violent de un vânt inexistent. Norii aveau o mişcare hipnotică ce mă cufunda într-o stare de visare oarbă, cu ochii deschişi. Oare ce însemna acel cer sângeriu şi cărui coşmar de-al meu i se datora verosimilitatea cu care acesta mi se înfăţişa înaintea ochilor?

Ca în acel tablou, în care pereţii se dizolvau treptat spre a se confunda cu cerul roşiatic, nemărginit, pereţii dormitorului păreau afundaţi în umbră, care, pe măsură ce lumina slabă a becului se lăsa învăluită în beznă, făcea ca spaţiul să pară infinit, întrepătruns cu cerul nopţii.

Dialogul tainic dintre cameră, ca spaţiu-adăpost, şi necunoscut, este înfăţişat în tabloul Copilăria lui Icar, pictat de René Magritte, prin deschiderea spaţiului interior înspre infinitatea lumii exterioare. Motive precum fereastra, deschiderea înspre natură şi încadrarea cerului în ramă, arată pericolul latent care învăluie domesticul. Fuga călăreţului spre necunoscut, o văd ca pe o sete de cunoaştere, dar, în acelaşi timp, şi ca pe o încercare zadarnică de evadare din teamă şi nesiguranţă, acestea găsindu-şi ungherul atât în fiinţa omului cât şi în lumea din jurul său.

Carnea ajungea să fie depozitată în cămara îngustă, claustrofobică, îmbibând pereţii întregii case cu un miros greoi. Pereţii albi, unşi de grăsime, erau fundalul cărnii atârnate în cârlige şi a obiectelor vechi, înghesuite pe rafturi de lemn crăpate şi în dulapuri veşnic închise.

Astfel, senzaţia stranie se transforma uşor în teamă, din curtea ameţitoare cu trandafiri, în camerele ce purtau de fiecare dată o încărcătură proprie, până în spaţiul încuiat din interiorul dulapurilor. Impresia unei vieţi necunoscute, ascunse în dulapurile uitate şi în podul întunecat, îmi dădea fiori noaptea când păşeam de-a lungul holului, ghidându-mă după silueta difuză a perdelelor verzi, pe când mirosul greoi de carne stagna în aerul umed.

Impresia unei prezenţe stranii, amplificată tocmai prin aparenta sa absenţă, se simte în această fotografie a Villei Savoye. Carnea, aliment care intră în putrefacţie, este lăsată pe masa bucătăriei ca şi cum aceasta ar urma să fie consumată sau ar fi fost lăsată în urmă intenţionat. Uşa întredeschisă dă impresia unei mişcări invizibile, unei prezenţe ascunse care cheamă privitorul spre a o descoperi împreună cu restul spaţiului locuibil.

Podul era un loc în care nimeni nu mai păşea. Scara ce urca în acel loc straniu se definea ca un mijloc de iniţiere inainte de a pătrunde într-un spaţiu uitat ce aparţinea cumva unei entităţi necunoscute. Mobila aruncată acolo, spărturile acoperişului prin care se scurgea apa şi mirosul de naftalină subliniau de fapt absenţa prezenţei umane, definind un loc pierdut, nedorit. Părea că podul era încă o cameră a casei, cu propria sa vibraţie, dar care aparţinea însă unui spirit ce nu trebuia invadat.

Într-una din seri, bunicul mi-a interzis să mă aventurez într-una dintre camerele de la etaj, deoarece acolo, după spusele lui, s-ar fi găsit un lup. Erau nopţi în care aşteptam să îl aud urlând din camera de lemn ros, care stătea să se prabuşească peste magazia de dedesubt. Uneori, priveam printre crăpăturile dintre scânduri pentru a zări fiara, însă tot ce vedeam era o camera goală, înclinată, orientată înspre pădurea de brazi. Noaptea însă simţeam suflul fiarei, cu cât mă apropiam mai tare de capătul holului. Știam că e acolo. Nu puteam să fug deoarece greutatea paşilor mei ar fi zdrobit scândurile podelei şi aş fi căzut într-un coşmar pe pământul rece. Nu puteam să merg tiptil, deoarece frica m-ar fi cuprins atât de tare încât m-ar fi îngheţat în ghearele unei fiare ale nopţii. Mergeam cu pas grăbit, urmărind silueta perdelelor, suflând greoi în aerul încărcat de mirosul cărnii şi ascultând liniştea apăsătoare care făcea ca urechile mele să tremure în căutarea unui sunet. Brusc, o imagine a unui lup se reflectă în sticla unui geam. Am îngheţat uitându-mă în ochii fiarei care sclipeau precum două stele pe cerul nopţii. Am ţipat îngrozită şi urletul meu a şters acea figură însângerată şi flămândă a unui coşmar viu.

În conturarea viziunilor mele întunecate din acea casă au contribuit toate mirosurile, texturile şi configuraţiile unui spaţiu real, scenă a unor vibraţii marcante. Holul care părea nesfârşit, afundat în beznă la ambele capete şi unde simţeai mereu prezenţa stranie a unui «ceva» nedefinit, ritmul zi-noapte şi succesiunea trăirilor spaţiale şi interioare impuse de acesta, au accentuat temeri primare precum cele ce ţin de întuneric sau claustrofobie.

Adânc înrădăcinat în gândirea noastră şi învăluit mereu în mister, iraţionalul conturează scena unei realităţi menite să exploreze universul interiorităţii umane, cât şi cel al posibilităţilor infinite ale lumii în care trăim. Orice spaţiu, prin încercarea omului de a şi-l însuşi ca adăpost în faţa necunoscutului, ajunge să devină o reflexie a propriilor sale gânduri lăuntrice, devenind, în acelaşi timp, un spaţiu de manifestare al fricilor primare. Drumul spre cunoaşterea lumii, cât şi spre înţelegerea propriei fiinţe este pietruit pe scena unei realităţi în care raţionalul şi iraţionalul încetează din a fi în opoziţie, întrepătrundu-se.

Review overview