Wednesday, August 15, 2018

TIC-TAC

Imaginează-ți că mă aflu în fața ta și îți vorbesc, sunt maxim 30 de centimetrii între noi. Nu mă cunoști dar ai plătit bilet ca să mă vezi. Încep spectacolul așa: în fața ta. Mă

Ioana Nitulescu

Imaginează-ți că mă aflu în fața ta și îți vorbesc, sunt maxim 30 de centimetrii între noi. Nu mă cunoști dar ai plătit bilet ca să mă vezi. Încep spectacolul așa: în fața ta. Mă uit la tine și zâmbesc. Tac. Mă uit la tine și zâmbesc. Tic. E-un tic? E-un parazit orice gest pe care un actor îl face de repetate ori necontrolat. Mă uit la tine și zâmbesc nerușinat. Tac. Zâmbesc. Tic? Mă uit la tine, tac. Simți timpul ăsta dilatat? Simți și tu timpul pe care-l percepem noi pe scenă. Ești acolo cu mine. Fie că-ți place, fie că te enervează. E totul foarte intim. Crezi că doar tu te simți așa de vulnerabil în astfel de momente? Și eu mă simt, dar sunt așa de la-nceput pană când… se-aud aplauzele. Mă deschid în fața ta. Și-n clipa asta, încerc să mă desprind cumva.

Arta actorului este într-o căutare continuă a conexiunilor cu alte domenii. Acestea din urmă sunt în timp tot mai bine definite, împărțite pe categorii iar teatrul încearcă să le-adune, poate naiv, pe toate împreuna. Cred că oamenii implicați direct în spațiul teatral sau cel cinematografic sunt cei care simt cea mai mare nevoie de un sincretism al artelor pe care să le valorifice într-o poveste, într-o convenție, un spectacol. Dacă ne rezumăm la domeniul teatral, până și spectacolele care funcționează pe baza constrângerilor prin limitare a suporturilor din alte domenii, precum cele care se construiesc și desfășoară pe principiul Spațiului Gol a lui Peter Brook, conțin o evidentă intermediere a diferitor arhitecturi. Prin acest demers îmi propun să explorez relația actor-spectator, prin conștientizarea absenței spațiului scenic din timpul acestei lecturi, lucru care poate doar să ne dea o libertate mai mare în spațiul imaginar.

Mi-e rău. Mă mișc încet. Merg cu spatele. Merg cu gândurile. Mă topesc. Vreau apă. VREAU APĂ. Apare cineva. Imi dă. Îmi tremură mâinile. Mă chinui să controlez ceva ce trebuie sa rămână aparent necontrolat. Vreau s-ajung mai repede să beau, dar vibrațiile se instaurează armonic în mâna mea stângă și-mi place. Le gust, puțin câte puțin. Se varsă inevitabil din apă. N-am fost atentă, ce să-i faci. Eu zic c-am fost. Mă uit la tine. Încerc. Nu te găsesc. Știam foarte bine unde ești. N-am timp acum să te caut. Mă gândesc la tine. Dar mă gândesc și la pahar, la apa de pe jos, la greață, unde-am ajuns pe scenă? Sunt bine luminată? Pot astăzi să te păcălesc, făcându-te să crezi că eu voiam să beau din apă? Reușesc? O arunc pe mine. Nu-mi dau seama dacă ești mirat. Te plictisesc? Mă urmărești? Te uiți la detaliile din decor? Am tras prea mult de momentul astă? Sunt penibilă? Te plictisesc? De ce tușești fix acum? Joc prost? Nu sunt credibilă? Hai, măi! Te plictisesc?

Evident că se întâmplă accidente, în care un actor amator sau proaspăt intrat în această lume uită esențialul. Un actor trebuie să conștientizeze simultan o grămadă de elemente care contribuie la însuflețirea scenică a acestuia. Astfel se creează o verosimilitatea, condiție sine-qua-non într-o reprezentație scenică. De la conștientizarea prezenței spațiului, a muzicii, a luminii, la cea a personajelor din jur, raportarea la acestea, până la gândurile interioare și tot ce ține de propriul personaj, actorul se conectează, ca apoi să decidă cu care dintre ele o face conștient și personajul. Partea mai dificilă este găsirea echilibrului intre controlul asupra instrumentului (sinele + mijloacele de expresie) și firescul care, raportându-ne la viață este spontan si nu presupune un control asupra tuturor elementelor care îl construiesc. Control. Haos.

 

Sunt îndrăgostită. Sunt grasă. Iubirea asta pare că n-o să mai iasă vreodată din mine. Mănânc, mă culc. Mă-ndop, visez. Și când mi-e iarăși foame mă trezesc. Zâmbesc nerușinat. Te-am găsit. M-ai lovit cu privirea ta insistentă. Ai venit spre mine. Nici nu am avut timp să-ți dau o «ziua bună», poate-o gustare, o cafea? Ai intrat peste mine. Am tresărit. Ai stat să vezi ce fac și eu te-am luat la dans. Ești cam stângaci, ce-i drept și nu îți place să dansezi. Preferi să mă observi, să mă iubești din depărtare. Eu sunt mai egoistă. Nu vreau să-ncerci să te desprinzi acum. Căldura ta topește orice altcev-aș putea să simt și mă zdrobește c-un sărut ce vrea să creadă că nu mai pleacă, că nu dispare, că e acolo și va fi, va fi cât timp va știi că poate liniștit s-adoarmă.

Explorarea spațiului de joc ajută la construirea raporturilor de tip personaj-obiect, personaj-personaj, personaj-spectator. Astfel se susțin o multitudine de relații, de la intimități până la tensiuni, spațiul creând punți palpabile, ale trăirilor actorilor și a spectatorilor. Distanțele dintre personaje influențează percepția spectatorului, precum momentele de întâlnire dintre actori, respectiv dintre actori și obiecte. Construcția spațiului scenic este locul ideal pentru a descoperi intr-un sistem care e la bază controlat, închis, efectele reale pe care le au plasările noastre in spațiu care contribuie la trducerea sinelui.

Imaginează-ți c-am plecat. Sunt maxim 30 de senzații, rămase între noi. M-ai cunoscut pentru că ai plătit cu implicarea ta și-acum închei spectacolul așa. Cu absența mea. Vrei să te uiți la mine. Tac. Vrei să te uiți la mine dar zâmbești. Tic. Eu stau în spate și zâmbesc nerușinat. Tac. Zâmbesc. Tic? Simt timpul ăsta contractat. Simt și eu timpul pe care îl percepi din scaun. Sunt acolo cu tine. Fie ca-ți place, fie că te enervează. E totul foarte intim. Rupi liniștea. Aplauzi. Și doar acum încep să mă deschid, fără vreun intermediar, în fața ta. M-aplec pentru că vreau să-ți mulțumesc. Tic. Și-acum încerc să mă desprind cumva. Tac.

Review overview