Wednesday, August 15, 2018

Traducerea inter-disciplinară sau epistemologia arhipelagului

A gândi cu mâinile, din aproape în aproape. Alt model al gândirii. Altă «imagine a gândirii» (Deleuze). Arbore/Rizom. Modelizare de tip intuitiv, artistic, poetic, nu «științific», «rațional». NU gândire «continentală», de tip uscat și continent (conținător)

Bogdan Ghiu

Mediul-mediu

A gândi cu mâinile, din aproape în aproape. Alt model al gândirii. Altă «imagine a gândirii» (Deleuze). Arbore/Rizom. Modelizare de tip intuitiv, artistic, poetic, nu «științific», «rațional».

NU gândire «continentală», de tip uscat și continent (conținător) + cele două tipuri de imperii coloniale: francezii, spaniolii, portughezii (interesați doar de «țintă», de «receptor») vs englezii și, azi, incipient (ca mare răsturnare și recuperare istorică) chinezii (interesați – și – de «mediul» însuși, de mediul ca atare).

NU dualism: NU eu / tu, identic / diferit, același / altul etc. Nu juxtapunere, ca țările pe continente (țări conținute de continent, continente pentru conținerea oamenilor între limitele uscatului ferm, certitudinea sub picioare), fără nimic între ele, doar linia abstractă a «graniței». Nu există granițe; granița este ea însăși un teritoriu, abia granița este alteritatea, dar o alteritate comunicantă, alteritate-mediu, nu alteritate-adresă. Trebuie să spațializăm, să corporalizăm granițele, ca mediu de comunicare, negociere, întâlnire – traducere.

De ce treimea (treitatea, «terțitatea», cum fi spus Peirce) e (doar) divină? Introducerea terțului diferit-comunicant, a mediului-mediu (trebuie să fii diferit ca să poți să favorizezi comunicarea, întâlnirea), care e între, Sfânt Duh terestru.

 

*

De revizuit așa-numita Schemă a traducerii generalizate din Totul trebuie tradus, din care am «uitat» traducerea inter-disciplinară. Dar chiar să fie vorba de o uitare, sau de fapt nu este vorba cu adevărat de un fenomen de traducere?

Arhi(tecturile) arhi(pelagului)

Arhitectura nu este o știință, nici «moale», nici «tare», nici «naturală», nici «umană». Dar tocmai caracterul acesta secund, concret, practic, apropiat de artizanat și de bricolaj – sau, mai exact, balansând, «făcând podul» între polul ingineresc și polul meșteșugăresc (cf. celebra dihotomie a lui Claude Lévi-Strauss, din Gândirea sălbatică) –, o face să aibă un rol politic strategic: de paradigmă generalizabilă, transpozabilă, «traductibilă», ca metaforă universală.

Arhitectura este o metaforă (printre cele mai răspândite) tocmai pentru că este o meta-metaforă, dacă se poate spune așa, legând aproapele cu departele, definind aproapele prin departe, ceea ce o face să meta-lege, să meta-asocieze (făcându-i să facă societate) poeticul (artisticul) cu politicul într-un mod care de asemenea constituie o arhi-meta-metaforă, între etic și pragmatic (e mai pragmatic să te comporți etic).

Arhitectura este o artă politică etico-pragmatică. Și tocmai de aceea, singura care mai păstrează viu caracteul utopic. Orice arhitectură este o utopie modestă, care a învățat să se istoricizeze (relativizeze) în act, care, adică, știe să mențină ambele imperative, fără ca unul să-l canibalizeze pe celălalt. Când își desenează planurile, arhitectura nu poate să nu fie utopică, dar dat fiind că trebuie să se deseneze în vederea «transpunerii» acestor planuri în realitate, adică să se proiecteze în vederea construirii lor reale, ea devine, într-o fracțiune de secundă a-temporală – adică, practic, imediat – realistă.

A. Arhitectura, orice ar construi, construiește întotdeauna poduri. Tocmai de aceea are un rol politic secund, tocmai de aceea important strategic, de metaforă disponibilă pentru cunoaștere, un rol deci epistemologic, un rol deci politic (epistemologia este întotdeauna politică) pentru cunoașteri, la plural.

B. Arhitectura îl definește pe intra-: arhitecturi «interioare» și de interior, întotdeauna după niște ziduri și în funcție de anumite praguri.

Cele două afirmații (A, B) de mai sus par contradictorii. Reformulare: deși vrea să construiască poduri, arhitectura ajunge să construiască doar insularități, «case», individualisme, între care tocmai de aceea invită și chiar obligă la construirea de poduri. E o mare tensiune aici, o tensiune tectonică, disruptivă. Dar tocmai balansul e esențial aici.

Inter-ul e non-arhitecturabil. Din fericire! Ceea ce ar putea părea un neajuns e tocmai salvarea.

Nu e posibilă o mare arhi-arhitectură sau meta-arhitectură de ansamblu, care să lege totul într-un ansamblu unitar, care să facă ansambluri, care să lege lumea într-un ansamblu unic. Legată, inevitabil, de pământ, pe care trebuie să se proiecteze, dar nu ca umbra mimetică a unei Idei platoniciene, arhitectura poate construi temple, dar nu este, din fericire, o religie. Din fericire! De-asta mai existăm! Dacă n-ar fi așa, am fi pierduți. Dar există presiuni în direcția unei arhi-arhitecturalizări care ar distruge lumea, transformând-o într-un ansamblu unic.

Arhitectura se oprește în prag după ce a construit ziduri, și visează la punți și la poduri.

Arhitectura e condamnată să rămână minoră, incompletă, secundă, să rămână «interioră», «locală», «punctuală», să definească punctualități și individualități, să consolideze iluzia proprietății individuale, private, divize și divizate. Arhitectura e deci condamnată să rămână plurală și diferită, multiplă.

 

*

Arhitectura e ca traducerea (traducerea se arhi-traduce, inclusiv ca arhitectură).

Căci ce e între arhitecturi, în inter-ul an-arhitectural și in-arhitecturabil (din fericire)?

Traducerea. Marea sau oceanul planetar al traducerii, care face ca până și marile continente să devină doar niște insule, rupându-le, dislocându-le pentru a putea să le lege. Ca fărâmițarea în elemente de lexic.

Transformând originar (adică la fel de imediat, dar a-temporal, după) omul într-o ființă amfibie.

Adică trecând operațional salvatoare prin Altul, dependența productivă de alteritate, împăcarea eticii cu pragmaticul (pornind de la Levinas).

 

*

Până aici am vorbit și literal, și figurat, metaforic. Pentru cazul de față, am vorbit despre arhitectura disciplinară. Disciplinele sunt arhitecturi, deci delimitează un exterior și un interior, concentrându-se pe construirea lui intra-: vizarea locală a universalului, prin împrejmuire.

Ce este o disciplină? O disciplinare (codare) atât externă, cât și internă, adică o operație și o vizare de putere. Fiecare disciplină, prin pretenția ei de universalitate, vrea să le reglementeze pe celelalte. Război epistemologic (nu degeaba spuneam că epistomologia înseamnă politică).

Orice disciplină operează o închidere focalizantă: «efectul de vizieră» (Derrida), fabricarea și obținerea unei perspective prin închidere, încadrare, delimitare, îngustare a câmpului și sondare. Discplinele se proiectează ca închideri asupra realității, pe care, orizontal, le compartimentează așa cum se compartimentează ea însăși, iar vertical le sondează (sonda fiind prelungirea, proiectarea lunetei). Cunoașterea rezultă din și e un efect de compartimentare focalizantă.

 

*

Cum să ieșim din «noi înșine», din «sinele» sau din «supra-eul» disciplinar (care poate ajunge să devină condiționare transcendentală a cunoașterii, simțirii și acțiunii)?

Se vorbește despre(auto-)reflexivitatea disciplinelor. Dar auto-reflexivitatea ascunde o capcană, un pericol, care poate submina buna intenție de deschidere: nu ne putem auto-reflecta, nu putem ieși din noi înșine singuri, fără ajutor, și nici în neant sau spre realitatea «pură», «primă», «ca atare».

Trebuie să ne auto-obiectivăm (Bourdieu), adică să ne auto-«sociologizăm», să ieșim din noi înșine, din afară, dar nu putem să facem asta singuri.

Obiectivare de sine prin ieșire din intra-ul disciplinar în inter-ul inter-disciplinar.

Trebuie să ne auto-obiectivăm, dar e vorba de o dublă mișcare: obiectivându-ne (epistemic și etic) pe noi înșine, dez-obiectivăm obiectul care ne susține ca disciplină (perspectivele focalizante obiectivează și obiectualizează realul), ieșim și din propria disciplină, și din obiectualitatea obiectului. Dar nu cădem – iluzia fenomenologiei, cu punerile ei între paranteze și cu donările ei de sens – în afară, în realitatea «pură», ci între. Nu există în afară, nu există decât între. Afară e între. Extra est inter.

Plus re-subiectivare prin dez-obiectivare. Pentru că «sublectul» «obiectului» sunt la fel de construiți.

Întâlnim dubla exterioritate: «orizontală» dintre discipline și «verticală» dintre obiect și realitatea («substratul», «suportul») din care acesta a fost elaborat-prelevat. Între ele, și pe orizontală, și pe verticală, traducerea.

Extra est inter. Efracții, infracțiuni, evenimente, singularități

Ce e traducerea? Mediu diferit, care unește: diferitul unește.

OCOL DE TRADUCERE.

Să nu uităm însă deconstrucția iluziei naive fenomenologice: nu putem ieși cu totul în afară, din orice disciplinaritate și disciplinare a cunoașterii spre o vizare pusă, ci doar între discipline, care este de fapt spațiul cel mai vast. Nu există non- sau pre-interpretativitate, «vizare pură» și «donare» virgină, directă, ci doar inter-disciplinaritate.

Dar – altă iluzie, altă naivitate – nu se poate trece direct de la o disciplină la alta, disciplinele nu sunt lipite și despățite prin ziduri duble, asemenea țărilor pe o hartă doar a uscatului, a terenului ferm și uscat, înălțat, ieșit din ape. Între discipline există tocmai lumea: mediul de alteritate al traducerii. Alteritatea e traducerea, traductibilitatea.

Nu există direct, nemediat. «Noi înșine» putem fi prima/ultima mediere, ireductibilă.

Nu există, spuneam, reflexivitate, adică oglindire și cunoaștere de sine de unul singur, narcisică (păcatul narcisismului e solipsismul), ci doar prin altul, Altul care însă nu e Celălalt, ci un terț: mediul intermediar și intermedial al traducerii.

Sau ceea ce am putea să numim inter-reflexivitate disciplinară. Ieșirile din disciplinele-insule au loc nu, prin salt, dintr-o insulă în alta, direct, ci în oceanul planetar-intermediar (l) al traducerii, Altul terț care ne transportă.

Modelul cartografic-poetic al arhipelagului (Édouard Glissant) (EU: arhipelogosul, ca titlu al unei cărți de, tocmai, poeme): modele artistice și poetice, nu științifice, pentru cunoaștere. «Nu am fost niciodată moderni» (Latour) pentru că nu există, nu poate să existe științe; științele sunt niște utopii date ca realizate; nu există decât artă și arhitectură.

Traducerea nu vizează supra-arhitecturalizarea ansamblului. Leagă, dar nu într-o arhitectură unică. Menține utopia arhitecturii la nivelul ei.

Niciodată nu poți fi însă sigur că ai reușit să ieși în afară, adică între, dincolo de zidurile închiderilor disciplinare. Trebuie să te folosești de celălalt, să te «agăți» de celălalt ca să te smulgă, iar celălalt cel mai sigur, mai fiabil pentru operațiunea de dezvățare, de obiectivare de sine, e dușmanul (Carl Schmitt: recunoaștere a caracterului politic al epistemologiei.)

Dar și dușmanul e greu de identificat. Nu poți ști niciodată cu siguranță cine îți e adevăratul dușman. Acesta se poate afla la fel de bine printre prieteni sau aliați. Dușmanul nu este evident: pare în afară, Exteriorul însuși, dar poate fi și înăuntru: Închiderea (față de Exterior) însăși, adică cantonarea și baricadarea în iluzia proprietății individuale, private. Iluzia insularității determinante în regimul arhipelagului.

Dar ce e traducerea? Ce traducem? Ce se traduce?

Modelul și paradigma oricărei traduceri, a tuturor traducerilor, a traducerii în general: traducerea inter-lingvistică.

TEORIE. IPOTEZĂ. Doar evenimentele, adică singularitățile, se traduc, se oferă traducerii, pentru că deja sunt abateri de la lege (scrisă) și de la normă (nescrisă), ieșiri, planuri și începuturi de evadare. Evenimentele, ca producție de singularitate (nici general, nici universal, nici particular: între sau mai precis printre ele), sunt abateri, excepții, «accidente» ale sistemelor, nu funcționarea lor normală, curentă (sau, de fapt, însăși funcționarea «normală», «curentă», trans-sistemică – sau «metastabilă», cf. Simondon – a sistemelor) e doar flux dis-continuu de evenimente-singularități: individualizări colective, co-individualizări). Evenimentele-singularități sunt in-fracțiuni/e-fracții: abateri prin care se inițiază ieșiri, se schițează linii de ieșire (de devenire) (Deleuze-Guattari).

Eveniment – infracțiune – efracție – abatere de la regulă/ieșire din sistem – afară-între (extra est inter) – în spațiul traducerii, al traductibilității, al posibilității, care trebuie confirmată și ajutată prin voință, de înțelegere ca diferiți, nu de uniformizare.

Epoca traducerii, vremea traducătorilor: tocmai pentru că ne aflăm în Epoca Traducerii (unice, a multiplului în Unu, particular-general), trebuie să instaurăm, trebuie să fie Vremea Traducătorilor (singular-singular).

E vorba de două concepte nu numai diferite, ci de-a dreptul opuse, vrăjmașe, de traducere, care, deși par unul și același, nu se traduc niciodată unul în altul, ci, dimpotrivă, sub aparența (la adăpostul imaginii) și sub pretextul (alibiul) identității, a păcii și armoniei în sânul Aceluiași, unul (anume) caută tot timpul să-l asuprească și chiar să-l extermine, să-l elimine pe celălalt.

Tendința spre dominație și uniformizare științifică (traducerea reductivă: multiplu-Unu). Ca să poate emite pretenția de a domina, alegația de putere, disciplinele se dau științe, adică încearcă să se matematizeze chiar și caricatural: dominația justificată a științei, a raționalității tari, indubitabile. Politică, autoritarism, totalitarism epistemologic. Putere: ceea ce nu poate fi contrazis, disputat, adevăruri ultime, indepasabile, ca adevăruri prime, imediate. Matematici de-pluralizate ca matematică, ca aritmetică. Totalitarismele se pot recunoaște – și unifica, trata unitar, dincolo de aparentele lor dispute pur intestine (și duhnind ca atare), simple lupte pentru dominație – tocmai după pretențiile de științificitate, adică de matematizare (măsurare a realului: a măsura: a impune tuturor lucrurilor «propria» lor măsură, pe care tu i-o descoperi și i-o întorci, re-aplicându-i-o; imanență «întoarsă», impusă transcendent):

nazism: biologia, rasa;

comunismul istoric: materialismul științific;

azi: economia ca «știință» și, mai ales, «soluționismul tehnologic» (Evgeny Morozov, To Save Everything Click Here. The Folly of Technological Solutionism, 2013). Globalizare intensivă. Cele două (soluționismul și tehnologia) merg mână în mână, se traduc una pe cealaltă și se supraadaugă redundant (pentru asigurarea dominației ca / prin redundanță: efect nu numai de închidere, ci și de zăvorâre): ideea că rezolvarea trebuie să presupună o gândire tehnologică, de tip tehnologic, chiar și fără tehnologie explicită; ideea că există rezolvare, și că aceasta constă în simplificare prin modelizare, prin manipulare, prin intervenție tehnică, prin «algoritmare»: dublezi câmpul realului (social media dublând, deci modelând internetul, de pildă), îl acoperi și îl exploatezi, făcându-l să pară drept natural.

Singura «soluție» fără soluționare: etica traducerii și traducerea ca etică (a ieși în câmpul terț-intermediar, între discipline, și a practica micul și marele comerț, permanent du-te-vino).

Azi, post-moda gândirii potrivit prefixului post-, gândirea potrivit prefixului DE-: după deconstrucție, dar în siajul ei istoric, de-creșterea și de-colonizarea (post-postcolonială).

Nu cumva, însă, să repetăm naivitatea iluziei posibilității ieșirii totale în «realitate», din orice perspectivă disciplinară, în i-mediat, fără traduceri inter-disciplinare?

Deci CE e traducerea? Sau, mai exact, CUM e? (Nu întrebare de esență, ci întrebare de modalitate, de modulare.)

Traducerea e negociere continuă, procesualitate, imperfecțiune, deci permanentă perfectibilitate, infinitate, stil de viață – irezolubilul.

Traducerea e relativă, temporară, deschisă, multiplă, colaborativă, cooperantă, colegială, pozitiv precară, deschisă.

Traducerea e neterminatul și interminabilul ca lucrare împreună, provizoratul productiv în locul falsului definitiv ucigător, ne-fixatul.

Etc. Sinonimie în lanț, legându-ne împreună, chingă a lumii, brâu, încingere.

Review overview