Friday, November 16, 2018

De la joacă la comunitate

Memoria presupune imaginarul și imaginarul presupune memoria. Ce înseamnă asta? Dacă începem prin a defini memoria ca pe o serie de imagini, sunete, mirosuri trăite sau auzite pe parcursul vieții, putem spune că imaginarul este

Catalina

Memoria presupune imaginarul și imaginarul presupune memoria. Ce înseamnă asta? Dacă începem prin a defini memoria ca pe o serie de imagini, sunete, mirosuri trăite sau auzite pe parcursul vieții, putem spune că imaginarul este definit definește ca rearanjarea acestui bagaj în toate celelalte feluri pe care nu le-am experimentat niciodată. Ceea ce înseamnă că putem face acest lucru atât în mod voluntar cât și involuntar. Spre exemplu, la un an după ce am văzut Moartea domnului Lăzărescu,  povesteam finalul tragic și marcant oricui avea răbdarea să asculte: „Și după ce au jucat ping-pong cu omul de la spital la spital, au ajuns într-un sfârșit undeva unde, cu aceeași atitudine ușor batjocoritoare i-au spus să aștepte liniștit pe un pat, că trebuie să aducă la semnat actele prin care urma să-și dea consimțământul. Domnul Lăzărescu își pierdea cunoștința iar medicii roiau în jurul lui, explicându-i riscurile operației dirijându-i mâna dreaptă ca unei marionete în speranța că vreun spasm va transforma linia fără noimă într-o semnătură prin care pacientul recunoștea că a înțeles totul. Apoi l-au așezat pe o targă în așteptare de unde domnul Lăzărescu a plecat într-o altă lume înaintea performării oricărei operațiuni de salvare.” Mă marcase imaginea asta – așa că am brodat în jurul ei probabil în fiecare zi a anului respectiv, căci repetând anecdota unui prieten care văzuse și el filmul m-am trezit cu fraza: „Dar știi că nu-i așa, nu?”. Evident, reușisem să construiesc din spaimele mele un alt film, cu dramă adăugată (nu că Cristi Puiu nu ar fi destul de dramatic) pe care să-l am ca referință în momente decizionale ale vieții mele. Acum, ce vreau să spun despre memorie și imaginar este că memoria nu poate rămâne intactă și neîntinată (fidelă faptelor petrecute) pentru că imaginarul este o forță incontrolabil de fluidă care folosește toate celelalte informații disponibile pentru a explica senzațiile, trăirile și sentimentele dintr-un anumit moment. Iar imaginarul nu poate exista în absența memoriei din simplul fapt că nu se poate imagina ceea ce nu se cunoaște. Speculăm că imaginarul copilului este mai bogat decât cel al adultului tocmai datorită faptului că memoria lui este mult mai scurtă, dar și mai puțin condiționată decât cea a adultului. Prin urmare libertatea primului conferă un amalgam mult mai amplu de asocieri, oferindu-i astfel posibilitatea de a se elibera, sau mai bine spus de a evita (inconștient) constrângerile adulteții.

Într-o primă instanță ne vom concentra pe analiza jocului copilului până la intervenția adultului. După faza oglinzii[1], când copilul capătă conștiință de sine, înțelege faptul că amalgamul amorf de imagini, gânduri, idei și dorințe este încarnat în forma pe care o vede în reflexie și pe care o percepe ca pe sine, începe să se dezvolte faza raportului cu ceilalți, cel mai des sub formă de joc. Acest joc al copiilor începe ca o poveste – care se repetă, mai apoi cu mici variațiuni, joc de roluri, diverse construcții de reguli destul de laxe care ajung să se transforme în timp atfel încât să poată acomoda noile condiții.

Colin Ward ne spune că Iona și Peter Opie au observat, după 1900, o creștere în popularitate a jocurilor care le oferă jucătorilor o poziție de egalitate, a celor în care nu e nevoie de un scor și a celor pe care adulții este cel mai improbabli să nu le joace ei înșiși. Copilul se joacă cu aceeași seriozitate cu care adultul tratează un proces în cadrul tribunalului[2], însă  adultul nu își va uita cu aceeași rolul în cadrul procesului cu aceeași ușurință cu care copilul iși va uita jocul pentru a se antrena într-un altul[3].

Răsfoind o culegere de cântece de leagăn din Anglia anilor 1830-1850, regăsim umorul negru al epocii în cântecele precum „My father died four months ago”. Era Victoriană este plină de contradicții:pe de-o parte morala îndemna la atenția și protejarea celor slabi, pe de cealaltă parte, prostituția și copii forțați să lucreze în fabrici,  din ce în ce mai numeroase (fapt datorat Revoluției Îndustriale) deveneau din ce în ce mai prezente. Despre aceeași perioadă, Colin Ward spune că „The domestic tyrant of the Victorian family was able to exercise his tyranny only because the others were prepared to put up with it.”[4] Într-o societate autoritară în care startea de fapt este supunerea iar copilăria nu are timp să se manifeste decât până la 5 ani (vârsta de la care copii puteau începe să lucreze), oamenii vor dezvolta diverse supape prin care să ajungă să-și completeze memoria trunchiată și prin care să-și manifeste temerile și frustrările. Una dintre aceste supape pare să fi fost domeniul cântecelor de leagăn, care lasă mărturie zilelor noastre patologiile care se transmiteau mai departe memoriei urmașilor.

[1] Lacan

[2] Johan Huizinga, Homo Ludens, Play and Law

[4] Colin Ward, „Open and Closed Families” in „Anarchy In Action”, 1973 pp 74 – 78

Hush-a-bye, baby, on the tree top,

When the wind blows the cradle will rock;

When the bough breaks the cradle will fall,

Down will come baby, cradle, and all.

În fiecare cântec de leagăn se oglindesc fie valorile, fie criticile, fie dorințele unei societăți. Până în anii 1840, vaccinarea nu era disponibilă pentru publicul larg, și ca urmare, nu puțini dintre copii își pierdeau viața din cauza variolei, boală foarte ușor de răspândit în orașe care încă aveau cimitirele în interior, mult prea aglomerate.

Hush-a-bye, baby,

Daddy is near.

Mammy’s a lady.

And that’s very clear.

 

În patru versuri se vorbește despre o familie care este împreună, unde tatăl este aproape iar mama este o lady. Într-o societate în care mamele singure puteau fie să se recăsătorească, fie să se prostitueze, acest cântec liniștește copilul (sau poate pe adulți?) că familia este întreagă.

 

Bye, O my baby.

When I was a lady,

O then my baby didn’t cry;

But my baby is weeping

For want of good keeping,

O I fear my poor baby will die.

 

Pe de altă parte, într-o familie în care mama a căzut în dizgrație, copilul va învăța despre trecutul ei printr-un cântecel în care se cântă frica de moarte și dedicarea unei femei care nu se poate baza decât pe propriile puteri într-o lume în care valoarea unei femei se măsoară prin „partida” făcută la căsătorie.

 

Little Blue Betty lived in a den.

She sold good ale to gentlemen;

Gentlemen came every day.

And little Blue Betty hopped away.

She hopped upstairs to make her bed,

And she tumbled down and broke her head.

 

Prin cântece și jocuri, părinții transferă în personalitatea copilului valorile și patologiile societății în care trăiesc, construind astfel cadrul personalității sale ulterioare. În perioada victoriană, locul de joacă al majorității copiilor era strada, unde fiecare dintre ei venea să împartă cu ceilalți jocul lui – mărgelele de marmură, the hoops (cercuri pe care trebuia să le păstreze rulând cât mai mult timp) sau mingi făcute din cârpe. Majoritatea jocurilor aveau ca scop câștigul, fapt care, odată cu trecerea în secolul XX, se schimbă gradual, având în vedere că  intrarea copiilor în viața adultă se face mult mai târziu (copii din perioada victoriană puteau lucra de la vârsta de 5 ani). Astfel, cu din ce în ce mai puțină intervenție adultă în jocul lor, copii se orientează către jocuri unde câștigul trece pe planul doi sau dispare cu totul.[1]

Cânturile și jocurile reprezintă o parte a memoriei colective oferită mai departe urmașilor, însă instinctele și experiențele personale ajung și ele, alături de lucrurile învățate de la părinți, să intre în inconștient.

Începând cu anul 1925, Carl Theodor Sorensen a lucrat în cu jocul natural al copiilor și a ajuns la a le pune la dispoziție diverse materiale de construcție în zone dezafectate ale orașului (piețe, squaruri, spații-rebut) fără a interveni în vreun fel în procesul de construcție efectiv, acesta fiind lăsat în întregime la latitudinea copiilor.

După studierea atitudinii pe care copii o au față de locurile de joacă special amenajate pentru ei, versus al lor modus operandi în „jungla” orașului, care, câteodată, le apare ostilă,  a fost  observat faptul că locul de joacă îndeamă la o atitudine competitivă, care se poate transforma foarte ușor în violență, în timp ce orașul, neamenajat îi conduce pe copii către jocuri în cadrul cărora fiecare participant are un rol egal cu ceilalți. Copilul crește în cele mai multe cazuri într-o familie de unde primește un set de reguli de respectat și o manieră de joc competitivă, ținutul scorului și eventuala câștigare a unei recompense (înveți bine, primești bicicleta mult dorită). Odată scăpați de sub familiaritatea cadrelor guvernate de adulți – locul de joacă, casa, curtea – copilul descoperă un univers unde poate dirija singur mersul lucrurilor. Adultul, întrebat despre locul copilăriei despre care își amintește cel mai vivid, foarte rar va numi locul de joacă pentru copii din cartier, ci mai degrabă se va referi la movila de nisip pentru construcții din fața casei vecine, la scara de bloc cu o intrare ascunsă, la fundătura căreia îi sărea gardul pentru a scurta drumul etc. Toate sunt, de fapt, elemente componente permanente sau efemere ale orașului, neadaptate pentru copil,- deci cu atât mai atractive, mai misterioase și mai pline de potențialul de a fi investite cu înțelesuri venite din imaginar.

Dacă nu toți participanții sunt de acord, jocul copiilor nu poate avea loc. Prin urmare, alegerea unui leader nu funcționează pentru prea mult timp, chiar dacă poate apărea ca imitare a lumii adulte. De cele mai multe ori, jocul începe doar prin alegere democratică consensuală – toți copii sunt de acord să înceapă jocul. Însă odată cu trecerea timpului, intrând în jocul societății deja construite, copilul devine adolescent, apoi adult. El pierde din conștient jocul de dragul jocului, explorarea de dragul cunoașterii, aleatorie și plină de surprize, intrând într-un sistem cadrat, direcționat și controlat. Imaginarul lui se orientează către noile amintiri formate în acest cadru și se concentrează pe completarea lor, mai mult decât pe invenție per se.

„You can’t be what you can’t see”[2], afirmația lui Alex Bell, cercetător la Harvard, pentru Fortune poate fi privită din ambele sensuri. Copii nu pot deveni ceea ce nu cunosc, deci vor deveni ceea ce cunosc. Cu toate acestea, adultul, prin faptul că a fost la un moment dat copil și a trecut prin fazele rebeliunii împotriva lumii adulte prin joc, poartă încă în interiorul său amintirea unei lumi în care  contribuția fiecărui individ cântărește la fel de mult. Manifestări ale acestei amintiri subconștiente se pot observa în diferite comunități alterntive.  Dintre acestea, vom aminti de comuna Christiana, în Danemarca.

[1] Iona și Peter Opie

[2] Nu poți fi ceea ce nu cunoști. Alex Bell, The Lifecycle of Inventors. Fortune, why children don’t grow up to be inventors.

În 1971, în barăcile militare părăsite Bådsmandsstræde, Christiana a fost declarată oficial drept comunitate independentă, ghidându-se după propriile reguli. Primul gest de preluare a spațiului a fost tot legat de copii, gardul fiind doborât de familiile din vecinătate pentru a utiliza spațiul drept loc de joacă. Jacob Ludvigsen scrie în 1971 un articol cu titlul „Civilians conquered the ‘forbidden city of the military’”, vorbind despre ocuparea spațiilor dezafectate într-o perioadă în care Danemarca se confrunta cu o problemă serioasă legată de prețul imobiliarelor. Actul în sine, privit dintr-o perspectivă analitică, poate foarte bine să fie comparat cu ocuparea unui spațiu neutilizat al orașului, a unei case, străzi, structuri etc. De către un grup de copii dornici de joacă într-un cadru liber, unde își pot impune propriile reguli. Dacă aruncăm o privire înspre ce scrie Huizinga în Homo ludens, observăm că titlul articolului implică o victorie în urma unei acțiuni colective, într-un proces care permite posibilitatea pierderii și a câștigului colectiv – deci în ambele situații, membri comunității ar rămâne pe aceeași poziție, împreună.

În 2015, o echipă de voluntari din Scheffield şi-a dedicat timpul reconstruirii unui loc de joacă dezafectat. După o examinare atentă a mișcării copiilor în spațiu și a utilizării elementelor  a fost planificată  o strategie de acțiune pentru dezvoltarea locului de joacă. Proiectul este încă în curs, însă faptul că funcționează deja a făcut ca comunitatea din oraș să se coaguleze în jurul locului. Utilizatorii spun că tocmai în cadrul politic actual de separare (Brexit) acest loc face ca culturile, personalitățile și calitățile diverse ale oamenilor să se amestece împreună prin joc. Managerul locului de joacă spune că locul creează un sentiment de armonie și că părinții au creat de asemenea o comunitate, ajutând astfel viitorii adulți să devină membri activi ai societății. Printre jocuri, balansoare, tobogane și leagăne, echipa de voluntari oferă și lecții despre protecția la foc, despre cum să aibă grijă de orașul lor adică un model alternativ celui tensionat de până la apariția locului de joacă. Unul dintre copii spune că locul este o alternativă foarte sănătoasă pentru opțiunile disponibile copilului contemporan, printre care numește playstation-urile care îi țin în casă, fapt pe care îl judecă drept nesănătos. Oare nu cumva copilăria este o oglindă a adulteții în fiecare epocă a timpurilor? Într-o lume din ce în ce mai tehnologizată și mai consumerisă, și în același timp, într-o democrație parlamentară(ceea ce presupune ca în imaginarul colectiv să intre și posibilitatea inițiativei individuale, spre deosebire de sistemul oligarhic) se profilează un model orientat către natură, echitate și comunitate.

=

Sistemul politic creează în memoria colectivă posibilitatea sau imposibilitatea de acțiune, fapt care se transformă în imaginarul colectiv în așteptările pe care individul le are despre viitor și propriile forțe. Având în vedere faptul că fiecare societate își educă copii cu scopul de a deveni membri funcționali ai săi, pentru a observa patologiile, speranțele, lipsurile și așteptările unei societăți, ne putem întoarce către jocul copiilor.

 

Într-o societate autoritară, unde individul însuși este tratat ca un copil, nivelul de maturizare în direcția inițiativei individuale este minim, pe când dintr-o societate democratică se pot naște diverse răspunsuri la problemele prezente în cadrul ei, la fel cum jocul copilului necoordonat de adult naște noi aproprieri ale mediului, iar mai târziu ale conceptelor, problemelor și răspunsurilor.  Este posibil ca în același mod în care jocul copiilor, începând din anii 1930, a devenit orientat către construirea unor spații în care fiecare dintre ei să se poată manifesta în egală măsură (departe de autoritatea adultă), și comunitățile alternative din prezent să fie o manifestare subconștientă a grupuriloe de indivizi. Am putea crede că această manifestare este generată de același sentiment rămas din copilărie: dorința de a prinde în propriile mâini deciziile legate de organizarea personală.

Review overview