Monday, September 24, 2018

Îngăduirea viciului de a uita

-De ce îți faci toate listele astea? -Pentru că amintirile îșî pierd conturul

Andreea Iacob

-De ce îți faci toate listele astea?

-Pentru că amintirile îșî pierd conturul…

 

Normal că îșî pierd conturul. Asta le e menirea. Probabil eram prea obosită atuncica să-ți fi explicat si oricum nu ai fi ințeles.

 

Trăiești. Îți amintești. Uiți. Îți amintești ce ți-ai amintit odată. Îți imaginezi. Așa merg lucrurile, dar tu derulezi totul in minte. Mereu. Obsesiv. Cauți amănuntul care ți-a scăpat, greșeala pe care ai facut-o. Ai iluzia că momentul poate fi repetat, retrăit, că poți simți incă o dată atingerea. Faci asta incontinuu. Te agați de tot ce poți pentru a reajunge in locul pierdut. Ai ambiția de a trăi la nesfârsit ceva ce nu mai poate fi trăit.

 

Totuși, ce faci când realizezi cu stupoare ca locul își netezește marginile?

 

Te panichezi.

Înregistrezi.

Fotografiezi.

Notezi.

Faci orice doar ca să-i pastrezi imaginea intactă. Disperat cauti imobilizarea liniilor. Chiar îți place sa crezi că și reușești. Câtă îngâmfare iți ofera faptul că uneori aproape îți iese. Tu nu concepi alterarea amintirilor. Te stresează precum laptele stricat din frigider, dar spre deosebire de acesta nu-ți vrei amintirile la gunoi, nu? Vei putea vreodată învăța să trăiești liniștit cu laptele stricat în frigider? Îți vei accepta incapacitatea de a restabili siluetele? O sa le poți da libertatea de a deveni difuze, neclare, acceptându-le astfel capriciul de a fi schimbătoare? Vrei? Tu nu suferi capriciile.

 

Tu nu îți poți tolera viciul de a uita, dar nici nu ai puterea de a renunța la el. Să presupunem totuși ca ai reuși la un moment dat. Ai renunța la el cum ai renunțat la țigara de la cafea, îndeplinind astfel cea mai sfidătoare ambiție umană, aceea de a memora totul, de a cunoaște totul.

 

Te-ai descurca oare?

 

Desigur, nici acum nu te descurci prea bine. Nu ești prea abil în a-ți gestiona teama. Ți-e mereu teamă, teamă de ziua în care-i vei uita râsul, sunetul vocii. Simți un gol in stomac când te gândești câte lucruri minunate si tragice ai putut uita.

 

Dacă nu le-ai fi uitat? Dacă ai avea mereu aceeași viziune clară asupra trecutului, aceeași intensitate a trăirilor, derulate iar si iar? Daca ai obștine ceea ce îți dorești?

Te-ai trezi mergând pe strada plin de răni deschise, nelinse, care inloc să se cicatrizeze se înmulțesc. Ai încerca să-ți adormi suferința, dar nu ai avea cu ce s-o învelești. Sigur, memoria ta ar păstra intacte toate tablourile văzute, toate carțile citite, toate râsetele. Ar fi ca o galerie, o galerie plină de regrete unde ar fi expuse toate viețile pe care le-ai fi putut trăi dacă ai fi procedat altfel, galerie vizionata permanent de tine, un privitor absent paralizat la gândul ca ai putea s-o dai in bară incă un deceniu. În absolutul cunoașterii tale ai fi incapabil sa comunici. Ai ramane singur, dar singur împreună cu ceilalți. Dacă *conștiința singurătății înseamnă întotdeauna, în penumbra, nostalgia de a fi doi* cum probabil nu știi ca spune Bachelard atunci aducându-ti aminte întocmai sentimentul de a fi in doi nu ai mai avea conceptul de singuratate, deci nici nevoia de a fi împreună. Ai fi cumva între. Ai fi privat de somn ca Funes care nu mai poate să doarmă din cauza nenumăratelor amintiri ce-l bâzâie ca niște muște enervante, adunate la orice picătură de sirop vărsată. Știm cu toții cu recționezi când nu dormi suficient.

 

Să nu mai vorbimdoar despre tine pentru un moment. Cum m-aș simți eu in fața ta? Mi-ar fi frică, precum îi este lui Borges, de imortalitatea gesturilor mele, păstrate intact în mintea ta. Aș fi si eu amorțită de teama gesturilor de prisos. Nu m-aș mai putea mișca, nu aș mai putea vorbi gândindu-ma că ai reține totul. Că ai analiza totul iar si iar. Ai scoate la iveală cele mai îngropate simțiri, regrete, aspirații pe care cu mult tact le-am ascuns atâta timp. Cum crezi că te-aș privi când aș realiza ca deții adevărata mea imagine și că m-ai putea decoji ca, ca pe o ceapă, pană ai ajunge la inima? Ca pe un alienat. Te-aș alunga si nu m-aș mai uita la tine de teamă să nu mă văd pe mine.

 

Atunci ce ai face? M-ai putea ierta pentru acest comportament? Dacă uitarea face iertarea mai facilă ai reuși sa mă ierți fără acest privilegiu? Poate ai evolua și tu .Ai deveni suficient de bun cât să mă înțelegi, să te pui in locul meu si să-mi ierți greșelile știindu-le toate detaliile. Poate ai reuși sa faci asta cu mine, dar cu tine ? cât de greu ți-ar fi să te ierți pe tine însuți ?

Esti foarte încrezator in tine si probabil crezi că ești capabil de toate astea, dar cum ar arăta amintirile tale? Ai înlocui un palimpsest cu un amalgam de texte de aceeași intensitate. Ce ai mai reși să citești?

 

Ar fi ca și cumai vedea tot ce a construit omul simultan. Piramida lui Keops, Panteonul, odata cu Turnul Eiffel si Burj Kalifa, odata cu tot ce este si a fost vreodata contruit. Nu ai mai avea loc să te depărtezi si să privești. Nu ai mai avea distanțta necesară pentru a vedea clar, distanță necesară gândirii, meditației, dar tu oricum nu meditezi. Nu ai mai avea loc sa eziti, iar daca *filosofia este o ezitare continuă*, ți-ai distruge ultimul lucru care te-ar putea face vreodată filosof.

 

Ți-ai asuma tu una ca asta?

 

Memoria, dragul meu, nu este paseistă, nu este pentru a privi in urma, ea este o chingă ce ne trage acum spre viitor. Mergem înainte, ne jucăm rolurile, reacționăm. Lăsam imaginația să umple golurile , sa deformeze memoria odată ce ne deformăm și noi. Nu relizezi ce viațamonotona ai duce dacă memoria ți-ar fi o înregistrare inertă de întâmplări exacte, nealterate, citețe. Ar fi ca o *oglinda* a lui Tarkovsky ordonata cronologic. Care ar mai fi farmecul?

 

Ai atâtea vicii. Cât rău crezi că îțî mai poate face înca unul? Tocmai acel viciu indispensabil ființei umane, recunoscut si de Sf. Augustin, viciu la care dacă am renunța cu toții ar determina hybrisul existenței umane.

Review overview