Friday, November 16, 2018

Marea narațiune București

Aceasta este introducerea pe care o face Italo Calvino binecunoscutei cărți „Orașele Invizibile” – o suma de mici narațiuni în care putem descoperi Veneția pierdută sau, așa cum suntem lăsați să sperăm, Veneția adevărată. Fiecare

Ilinca Pop

„The twentieth century began with utopia and ended with nostalgia.”[1]

[1] Adaptare a unui fragment din cartea Svetlanei Boym, „The Future of Nostalgia”, în eseul „Nostalgia and Its Discontents” pg. 1 http://www.uib.no/sites/w3.uib.no/files/attachments/boym_nostalgia_and_its_discontents.pdf Data accesării: 17/03/2018

„[…] este momentul disperat în care descoperim cã imperiul pe care-l credeam sumã a tuturor minunãțiilor e o ruinã fãrã capãt și formã, cã în el cangrena corupției e prea profundã pentru ca sceptrul nostru s-o mai poatã vindeca, cã triumful asupra suveranilor vrãjmași ne-a preschimbat în moștenitori ai decãderii lor de secole. Doar în istorisirile lui Marco Polo reușește Kubilai Han sã discearnã, printre zidurile și turlele menite sã se prãbușeascã, filigranul unui desen într-atât de fin, încât sã poatã scãpa mușcãturii termitelor.”[1]

[1] Italo Calvino, Orașele Invizibile, editura ALLFA 2011, p.9

foto: Octav Drăgan

Aceasta este introducerea pe care o face Italo Calvino binecunoscutei cărți „Orașele Invizibile” – o suma de mici narațiuni în care putem descoperi Veneția pierdută sau, așa cum suntem lăsați să sperăm, Veneția adevărată. Fiecare dintre Venețiile invizibile, inaccesibile, este o instanță a acestei Veneții adevărate, inaccesibile. Acest tip de inaccesibilitate a spațiului inițial, care exista înainte să fie alterat ireversibil, naște, fără doar și poate, nostalgia – „o expunere dublă sau supraimpresiune a două imagini – acasă și în afara granițelor, trecut și prezent, vis și viața de zi cu zi[1]”, după cum o definește Svetlana Boym.

Fără doar și poate, același tip de nostalgie idealizantă (nostalgia restaurativă, la Boym) este proiectată asupra tuturor orașelor care devin, într-o anumită măsură, nelocuibile – fie în urma intervențiilor succesive de distrugere sau alterare a fondului construit existent, fie în urma dezastrelor naturale sau antropice – incendii, cutremure, explozii, inundații – sau în urma adaptării forțate la un nou tip de economie – în cazul Veneției, una bazată exclusiv pe turism.

[1] Ibid. pg. 11

În cazul Bucureștiului, adesea supranumit „orașul vulnerabil” în articolele și reportajele legate de problema clădirilor de patrimoniu, avem de a face, dintr-un anumit punct de vedere, un oraș al absențelor.

Ruinele sale – unele dintre ele încă locuite – atât de fragile și atât de prezente în țesutul urban, poartă cu sine nu doar semnificații istorice, ci și (poate, mai ales) afective – iar, uneori, pentru a lua inițiativă, ni se amintește că suntem într-un proces continuu de despărțire de un oraș în care încă locuim[1] – dar și că locuințele nesigure din punct de vedere structural (care urmează să devină ruine) sunt, de fapt, un pericol pentru populația orașului.

Cutremurul din 1977, care a afectat puternic Bucureștiul (și ale cărui urmări nu sunt evaluate cu exactitate nici în prezent) a dus la ruinarea și, ulterior, la dispariția unor clădiri istorice și la degradarea structurală a unor imobile construite, până în acel moment, fără luarea riscului seismic în calcul. În articolul Cutremur în orașul vulnerabil[2], Georgiana Ilie scrie că „Bucureștiul are probabil peste 2.350 de clădiri cu risc seismic. La începutul anilor ’90, aproape 1.600 au fost expertizate după alte criterii, de urgență a reabilitării […]. Când s‑a schimbat modul de evaluare, experții nu s‑au întors la aceste clădiri pentru a le încadra corect. Ele au rămas pe lângă lege, vulnerabile, degradându‑se în continuare.”

Dincolo de trauma colectivă pe care a generat-o cutremurul din perspectiva pierderilor umane, se ridică un mare semn de exclamare în legătură cu un plan de intervenție post-cutremur – în cazul unui nou dezastru – în ce privește arhitectura orașului. Acțiunile recente indică faptul că spaima nu generează incapacitatea de a lua măsuri în cazul bucureștenilor: ea funcționează ca un motor de acționare a unui întreg aparat mobilizator. Trebuie să salvăm orașul București – înainte să îl distrugă cutremurul – dar mai înainte de cutremur, am putea adăuga, să nu îl distrugă nici interesele pieței imobiliare – sau interesele politice – sau orice fel de eveniment care ar putea produce pierderi legate de memoria orașului.  Totuși, ceea ce vrem – ceea ce tindem să facem –  nu este să salvăm orașul București – ci să salvăm orașul București pe care vrem să ni-l imaginăm.

Ce este memoria orașului? Pierre Nora spune despre memorie că este „viață […] în permanentă evoluție, deschisă către relația dialectică dintre uitare și rememorare, supusă subconștientului și deformărilor sale succesive, vulnerabilă în fața manipulării și a aproprierii, susceptibilă să intre în adormire și să fie din când în când resuscitată”[3]. Pe de altă parte, istoria este programată să distrugă memoria, spune Nora, și să anihileze evenimentele care s-au întâmplat în realitate. De aici nevoia de a institui ceea ce numește Nora lieux de memoir – locuri ale memoriei, conservate cu scopul de a crea o identitate colectivă ancorată în ceva:

[1] „Suntem ultimii martori ai acestui oraș” – sloganul proiectului ARCEN de inventariere a monumentelor istroice aflate în zonele protejate ale Bucureștiului

[2] Georgiana Ilie, Cutremur în orașul vulnerabil, revista DOR, 3 iulie 2017 http://www.decatorevista.ro/cutremur-orasul-vulnerabil-dor-28/ Data accesării: 17/03/2018

[3] Nora

„Intersul nostru față de locurile memoriei, locuri în care memoria se cristalizează și se auto-generează, este legat de un anume moment istoric – un punct de cotitură unde conștiința faptului că avusese loc o ruptură cu trecutul, alături de sentimentul că memoria fusese zdrobită – a făcut să apară problema întruchipării memoriei sub forma unor locuri ce redau sentimentul continuității istorice. Există lieux de memoire, locuri ale memoriei, pentru că nu mai există milieux de memoire, adevăratele medii ale memoriei.” [1]

[1] Op. cit., p. x

Totuși, dacă privim patrimonializarea excesivă a fondului construit – instituirea locurilor memoriei oriunde apare riscul unei pierderi – ca fiind simptomatică pentru căutarea zăpăcită a unei continuități istorice – mai ales în cazul Bucureștiului – atunci nu trebuie să ocolim problema apariției unui anumit tip de amnezie colectivă – prin activarea memoriei selective în relație cu anumite evenimente sau persoane care nu fac parte din istoria pe care ne dorim să o reconstituim. Ne referim, bineînțeles, acum, la producția arhitecturală din perioada comunismului – mai exact, la complexele de locuințe colective împreună cu centrele lor (Bucureștii Noi, Drumul Taberei, Pajura, Tineretului), și – să nu uităm nicicând –  arhitectura litorală din perioada destalinizării.

Revenind, însă, la orașul București – intenția de a salva orice rămășiță a trecutului idealizat este pe de-a întregul explicabilă: pe de o parte, există teama (justificată) că în locul clădirilor istorice pe care le putem pierde, vor apărea proiecte noi de proastă calitate – cum experiența ne-a arătat că se poate întâmpla. Pe de altă parte, straturile succesive din care se constituie imaginea orașului nu s-au întrepătruns niciodată pe de-a întregul – nu există posibilitatea de a media între un tip de arhitectură și altul: blocul comunist va apărea întotdeauna ostil vis-a-vis de locuința individuală cu grădină către stradă, un nou sediu al poliției placat cu bond va părea întotdeauna ridicol lângă o clădire eclectică de la începutul secolului XX. Mai mult, pentru că există exemplul distrugerii vechiului în întregime, pentru a face loc noilor mega-proiecte, în numele așa zisulului „bine al poporului” – sau, la scară mică – al comunității, comunitatea – oricare ar fi ea – a înțeles, în sfârșit, că trebuie să își formuleze nemulțumirile – și că nemulțumirile ei pot împiedica intențiile puterii să devină realitate.

Acest fapt nu constituie, însă, un element de noutate. De-a lungul timpului, impunerea noului a constituit deseori un motiv de nemulțumire; totuși, cele mai iubite bulevarde ale Bucureștiului de astăzi (Bulevardele Mărășești, Regina Maria, Schitul Măgureanu, Golescu sau Bulevardul Dacia) au fost trasate după momenutul Regulamentelor Organice, prin străpungeri la nivelul țesutului vechi al orașului. Așadar, au fost necesare demolări substanțiale, însă percepția de astăzi asupra acestor evenimente nu mai este nicidecum echivalentă cu cea specifică unei „traume”. Parisul lui Haussman sau Barcelona lui Cerdà au configurat țesutul urban prin intervenții fundamental invazive (iar dacă ne gândim la relația afectivă a locuitorului cu orașul său, ce tip de reconfigurare spațială poate fi perceput ca fiind non-invaziv, dacă nu unul participativ?). Chiar și Roma lui Rafael deplângea monumentele antice dispărute: „Toată această nouă Romă pe care o vedem astăzi în măreția și frumusețea ei, cu palatele și bisericile sale, a fost în întregime clădită așa cum este cu var făcut din marmură antică.”[1] Atunci când elementul nou constituie în majoritatea exemplelor un intrus, teama față de nou în general devine justificată. În consecință, totul ce e vechi trebuie păstrat – și investit cu semnificații. La sfârșitul zilei, fiecare loc devine unul al memoriei.

Întorcându-ne, însă, la încercarea de a găsi o explicație în legătură cu tendința comunităților, formate de locuitori ai orașului, de a institui continuitatea istorică, e necesar să înțelegem relația dintre om și obiectul de arhitectură. Orice obiect devine important pentru cineva când este apropriat – când există o întreagă serie de istorii subiective ale sale – foarte diferite pentru fiecare dintre noi. Obiectul de arhitectură este, totuși, un bun comun – aparține orașului, iar, mai departe, orașul aparține locuitorilor săi.

Obiectul de arhitectură poartă cu sine totalitatea istoriilor sale nemăsurabile – și de cele mai multe ori neauzite și nebănuite, care sunt investite în el. Reiese, din reacțiile publicului, atunci când se opune unor intervențiilor pe care le consideră brutale, că, de foarte multe ori, motivația este legată de relația afectivă cu obiectul sau de amintirile/trăirile investite în el, mult înainte ca „valorile monumentului istoric” (așa cum au fost sugerate de Riegl în 1903) să fie remarcate (acestea contează, de fapt, mult mai puțin). Rareori apar reacții sub forma: „să nu se demoleze acest imobil, pentru că reprezintă o tipologie de locuire specifică perioadei x și mai avem foarte puține astfel de construcții ne-alterate” ci, mai degrabă, regăsim povestiri despre imobil din amintirile cuiva care a locuit vis-a-vis.

Aceste povestiri sau istorii individuale constituie – dorindu-și să reconstituie, de fapt, marea narațiune – explicația, dacă vrem, pe care trebuie să ne-o dăm pentru a înțelege și accepta situația de astăzi – situație care se compune din fragmente disparate, care nu pot fi puse împreună de privitor într-o imagine unitară. Imaginea orașului București de astăzi nu poate fi acceptată decât prin justificarea dispariției imaginii orașului București idealizat de dinainte de momentul zdrobirii memoriei sale. Nașterea nostalgiei colective, imposibilitatea de a trăi într-un timp al memoriei, și nu într-unul al istoriei, ne face să căutăm portale către ceva ce este – și va rămâne ­– fundamental inaccesibil. Din fericire, însă, pentru asta s-au inventat formulele magice – a fost o dată ca niciodată…

… un întreg ansamblu de mici narațiuni despre același oraș pe le vrem înglobate într-o mare narațiune: nu pentru a-l recupera, reconstrui, restaura – ci pentru a-l putea locui.

[1] Cf. Francoise Françoise Choay în „Alegoria Patrimoniului”, ed. Simetria 2011, pg. 40

Review overview